ionut este candidatul perfect pentru un viitor derbedeu. sta cu un etaj mai sus. cind m-am mutat in bloc era numai un copil. apoi a devenit pusti, dupa care pustan. acum e in stadiul de pre-derbedeu. in curtea noastra toti sint sau mai mici decit el sau mai mari. dupa o perioada de pendulare, ionut s-a raliat celor mari. oarecum. a inceput sa-i imite, sa-si dea ghionturi cu ei, sa fumeze cu ei, sa bea cu ei. spre deosebire de oricare dintre ei, insa, ionut sta toata ziua in preajma blocului. nu face nimic. absolut nimic. undeva, adinc in sufletul lui, ionut are niste porniri de om bun. nu de cel mai bun om, dar, oricum, bun.

m-a ajutat anul trecut sa urc niste materiale de constructii. s-a oferit singur si n-a cerut sa fie remunerat. l-am remunerat. m-a mai ajutat si dupa aceea, mai tirziu, in aceeasi zi. de aceasta data chiar nu m-as fi descurcat fara el.

atunci cind ma vede si nu e nimeni din cei mari in preajma, ionut ma saluta cu cordialitate. o face de citiva ani. imi striga “salut vecine! ce faci?”. cind e in compania celor mari si-l salut eu, aproape ca se face ca nu ma cunoaste. eu sint un fel de rocker in bloc, un ciudat care nu sta la scara, cu baietii, in fapt de seara. unicii oameni cu care comunic sint doamna administrator, doamna angela si membrii familiei ei. cu un astfel de cazier, ar fi o greseala strategica pentru ionut sa arate cuiva dintre prietenii lui ca ma cunoaste.

ieri, ionut a facut un lucru miraculos. m-a ajutat sa aflu ca sotul doamnei administrator (ungur), de fapt, vorbeste fluent romana. cu doamna administrator vorbesc cu regularitate, din care cauza, pentru ea nu mi-am facut niciodata griji. cu sotul ei, insa, am vorbit de citeva ori, observind, cu acele ocazii, ca pronunta si formuleaza prost romaneste.

ce-mi face mie placere sa constat din cind in cind e ca unicii oameni din bloc cu care comunic sint cu totii catolici. atit familia doamnei administrator, cit si familia doamnei angela - moldoveni catolici de pe la piatra-neamt, numiti in popor si ciangai, prin urmare un fel de unguri si ei. no.

si cum imi incalzeam eu aseara niste sarmale, circulind, din cind in cind, intre chicineta si sufragerie, aud zgomot de sticle sparte pe scara. o data, de doua ori. inca o data. aud apoi o voce de barbat care mustruluieste pe cineva. vocea urca pe scara tot mai aproape de usa mea, pina cind devine distincta. vocea se rasteste raspicat si articulat la autorul zgomotelor de mai devreme. vorbeste la obiect. fara cuvinte de prisos. imi amintesc de bunici si unchi, de tata. autorul, ionut, dupa cum v-ati dat seama, e intrebat de ce nu merge afara sa se dea cu capul de pereti daca e mihnit. de ce trebuie sa urle si sa deranjeze tot blocul. interlocutorul incearca sa articuleze si el ceva, dar nu reuseste. se aud numai niste fraze incilcite. in acest moment curiozitatea mea ajunge la apogeu. crezusem initial ca vocea moralizatoare e a sotului angelei - om blind, cumsecade si saritor la nevoie, dar care, odata enervat, bucati te face. se pare insa ca nu e a lui. ma intreb “cine naiba in afara de sotul angelei mai poate fi”. sotul doamnei administrator. aflu numai cind ma uit prin vizor si-l vad coborind de la etajul lui ionut.

de ce-mi mai pare mie rau uneori e ca nu sintem un bloc de unguri. ce tare ar fi. am pune ghiveciuri cu flori pe scara; am pune o usa de intrare in bloc mai acatarii; am renova scara si blocul pe de-a-ntregul si de-adevaratelea. ar fi chiar frumos. asa, ascultam manele si ne indreptam spre un viitor cert.