primim uneori un cadou pe care n-ar trebui sa-l primeasca nimeni niciodata. primim un vis. inainte de a-l primi, zicem, la betii, ca tot sensul vietii e sa traiesti un vis si daca nu-l traiesti - degeaba ai trait. sintem atit de curajosi, la betii, incit ne-am vinde sufletul. am face-o cu dezinvoltura, cu efect, cu asteptat de admiratie. am fi cei mai tari.
primim un vis. trece putin timp si in noi isi face loc sindromul medicului bolnav. stim ca visul e adevarat numai atita timp cit este vis, dar realitatea ne zice altceva si noi o credem.. increderea in realitate ne submineaza armonia in continuu si noi o lasam sa-si faca treaba. o lasam sa ne distruga chiar sub ochii nostri.
ca sa ne simtim la adapost, in viata, trebuie sa avem unghiile implintate in ceva. si pentru ca cel mai des sintem ocupati si nu avem timp de cautari, alegem calea cea mai simpla: ne implintam in suferinta. e nevoie de resurse minime pentru a genera suferinta. nu-i asa?
poate ca toma din filmul lautarii a avut noroc sa n-o gaseasca pe leanca toata viata. poate ca numai asa a putut suferi si visa toata viata. sau poate ca ideea e sa ne umplem timpul cu ceva pina murim.
6 comentarii ↓
1 lucian // din 14.01.2009 la 12:59
de ce zici ca visul e un cadou pe care n-ar trebui sa-l primeasca nimeni niciodata?
e vorba de visul propriu-zis, sau de implinirea lui?
si apoi.. spui ca alegem calea cea mai simpla si ne implantam in suferinta. nu prea inteleg. imi pare ca de regula omul se agata de ceva pentru a scapa de suferinta, se inveleste intr-o mantie de idei si vise pentru a acoperi golul, disperarea de a sti ca nu exista un scop, sau ca acesta nu poate fi gasit (daca asta e cazul si e vb de o problema de natura existentialista). de regula, omul incearca sa-si mascheze suferinta si fata de sine si fata de ceilalti. sau eu n-am inteles?
2 vladbolocan // din 14.01.2009 la 14:35
exista multe adevaruri. eu am prezentat unul dintre ele.
despre mascarea suferintei. da, o maschezi, dar nu incetezi sa o folosesti. mai ales ca n-o maschezi chiar intotdeauna.
3 lucian // din 14.01.2009 la 15:05
am gasit azi o poezie de eminescu. dintre postume. are oarece legatura cu tema, dar nu o pun de dragul argumentului sau ceva. doar asa.. ca descoperire.
Bolnav în al meu suflet
Bolnav în al meu suflet, în inimã bolnav,
Cu mintea depravatã şi geniul trândav,
Închin a mea viaţã la scârbã şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arãtare,
Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –
Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Nãscut fãr’ de-a mea vinã, trãind fãr’ mai s-o ştiu,
Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasã de-unde viu,
Supus doar, ca nealţii, la suferinţe grele
Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele.
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rãu.
Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:
A vieţii ostenealã o simt şi n-o combat,
Aş râde doar de-o viaţã, dispreţuind-o toatã,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã,
Muncind în mine însumi, voinţa-n orice nerv,
Peirea cea eternã din mine sã o serv,
Dar vai! nici siguranţa n-o am cã mor pe veci, –
Şi dacã oare – a morţii mâni palide şi reci
În loc sã sfarme vecinic a vieţii mele normã
Ar pune al meu suflet sãrman în altã formã?
La sorţi va fi pus iarãşi, de cãtre lumi din cer,
Ca cu acelaşi suflet din nou sã reaparã,
Migraţiei eterne unealtã de ocarã?
Nimic, nimic n-ajutã – şi nu-i nici o scãpare.
Din astã lume – eternã ce trecãtoare pare,
Gonit în timp şi spaţii, trecând din formã în formã,
Eternã fulgerare cu inimã diformã,
De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rãnitã,
Pustiu-alergãtoare, cumplit de ostenitã…
Şi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncã
Spre culmea morţii mele ridic ş-ast’ datã încã.
Ş-ast’ datã? Cine-mi spune cã-i cea din urmã oarã?
4 vladbolocan // din 15.01.2009 la 10:45
lucian, toata stima
poezia are toata legatura 
5 lucian // din 15.01.2009 la 12:11
6 Cristina // din 13.06.2009 la 13:54
si totusi, daca n-ar exista visul, ne-am implanta unghiile in suferinta, inca din pruncie… nu am ridica ochii spre cer, fiindca am sti ca si el este un vis fals, am pasi prin viata, ca un cal cu ochelari. si-atunci, la cea din ultima ora, care nu ar fi chiar ultima, ce ne-am dori? sa suferim inca o viata?
comenteaza