sintem tot timpul intr-o competitie. trebuie sa demonstram ca sintem cei mai buni. sa demonstram cel putin in anumite momente. cind nu reusim sa demonstram ca sintem cei mai buni, trebuie sa demonstram ca avem un rol care conteaza. cind nu reusim sa demonstram ca avem un rol care conteaza, cautam o alta competitie. una in care credem ca putem fi cei mai buni sau in care putem avea un rol care conteaza.

cei care nu fac parte din competitie nu exista. exista cei care schimba continuu competitia. asta devine competitia lor.

resemnatii nu au parasit competitiile. in aparenta lor resemnare, ei isi alcatuiesc propriile competitii. si le pot alcatui prost, dar nu le parasesc.

sintem orgoliosi si trebuie sa-i convingem pe cei din jur ca sintem tari in ceva. unii o facem demonstrativ si imediat, altii subtil si in timp. cind reusim sa nu traim necesitatea de a-i convinge pe ceilalti, gasim o stare de armonie si ne debarasam de balastul care sint ceilalti. si atunci - pentru ceilalti - sintem morti. cind o sa murim cu totii, o sa facem cu totii un pas inainte.

eu credeam ca bingo e cel mai tare joc. un joc in care n-ai nevoie de nimic. dupa care a fost tili la butuceni.

copiii din butuceni trag o linie prin noroi, in drum, se impart in doua echipe si se pozitioneaza de o parte si de alta a liniei. scopul jocului este sa atingi pe unul din echipa adversa. a atinge inseamna a atinge adversarul cu palma sau cu degetul pe corp in timp ce el incearca sa te atinga pe tine. functioneaza.

v-ati gindit la acelasi lucru? ceva legat de felul in care jocul acestor copii ilustreaza atit de complex si de compact un fenomen social?

stiti cum se numeste jocul? “de la nistru pin’la prut”

primim uneori un cadou pe care n-ar trebui sa-l primeasca nimeni niciodata. primim un vis. inainte de a-l primi, zicem, la betii, ca tot sensul vietii e sa traiesti un vis si daca nu-l traiesti - degeaba ai trait. sintem atit de curajosi, la betii, incit ne-am vinde sufletul. am face-o cu dezinvoltura, cu efect, cu asteptat de admiratie. am fi cei mai tari.

primim un vis. trece putin timp si in noi isi face loc sindromul medicului bolnav. stim ca visul e adevarat numai atita timp cit este vis, dar realitatea ne zice altceva si noi o credem.. increderea in realitate ne submineaza armonia in continuu si noi o lasam sa-si faca treaba. o lasam sa ne distruga chiar sub ochii nostri.

ca sa ne simtim la adapost, in viata, trebuie sa avem unghiile implintate in ceva. si pentru ca cel mai des sintem ocupati si nu avem timp de cautari, alegem calea cea mai simpla: ne implintam in suferinta. e nevoie de resurse minime pentru a genera suferinta. nu-i asa?

poate ca toma din filmul lautarii a avut noroc sa n-o gaseasca pe leanca toata viata. poate ca numai asa a putut suferi si visa toata viata. sau poate ca ideea e sa ne umplem timpul cu ceva pina murim.

cum te simti in momentele in care cei mai apropiati oameni iti par niste straini. cit de profunda poate fi durerea atunci. cum, in acele momente, e suficient un singur om – cit de strain, cit de prieten – care sa te inteleaga si sa te salveze. cum – odata momentul epuizat – acel om iti poate provoca un sentiment de repulsie si nu stii unde sa te ascunzi de el. cum te intilnesti cu el in strada si ii zimbesti fals, in timp ce esti insotit de oamenii care-ti devenisera straini atunci cind el te-a salvat. ce faci atunci. cum te simti. ce poti sa simti.

e numai o varianta. una trista. mai exista sute.

ionut este candidatul perfect pentru un viitor derbedeu. sta cu un etaj mai sus. cind m-am mutat in bloc era numai un copil. apoi a devenit pusti, dupa care pustan. acum e in stadiul de pre-derbedeu. in curtea noastra toti sint sau mai mici decit el sau mai mari. dupa o perioada de pendulare, ionut s-a raliat celor mari. oarecum. a inceput sa-i imite, sa-si dea ghionturi cu ei, sa fumeze cu ei, sa bea cu ei. spre deosebire de oricare dintre ei, insa, ionut sta toata ziua in preajma blocului. nu face nimic. absolut nimic. undeva, adinc in sufletul lui, ionut are niste porniri de om bun. nu de cel mai bun om, dar, oricum, bun.

m-a ajutat anul trecut sa urc niste materiale de constructii. s-a oferit singur si n-a cerut sa fie remunerat. l-am remunerat. m-a mai ajutat si dupa aceea, mai tirziu, in aceeasi zi. de aceasta data chiar nu m-as fi descurcat fara el.

atunci cind ma vede si nu e nimeni din cei mari in preajma, ionut ma saluta cu cordialitate. o face de citiva ani. imi striga “salut vecine! ce faci?”. cind e in compania celor mari si-l salut eu, aproape ca se face ca nu ma cunoaste. eu sint un fel de rocker in bloc, un ciudat care nu sta la scara, cu baietii, in fapt de seara. unicii oameni cu care comunic sint doamna administrator, doamna angela si membrii familiei ei. cu un astfel de cazier, ar fi o greseala strategica pentru ionut sa arate cuiva dintre prietenii lui ca ma cunoaste.

ieri, ionut a facut un lucru miraculos. m-a ajutat sa aflu ca sotul doamnei administrator (ungur), de fapt, vorbeste fluent romana. cu doamna administrator vorbesc cu regularitate, din care cauza, pentru ea nu mi-am facut niciodata griji. cu sotul ei, insa, am vorbit de citeva ori, observind, cu acele ocazii, ca pronunta si formuleaza prost romaneste.

ce-mi face mie placere sa constat din cind in cind e ca unicii oameni din bloc cu care comunic sint cu totii catolici. atit familia doamnei administrator, cit si familia doamnei angela - moldoveni catolici de pe la piatra-neamt, numiti in popor si ciangai, prin urmare un fel de unguri si ei. no.

si cum imi incalzeam eu aseara niste sarmale, circulind, din cind in cind, intre chicineta si sufragerie, aud zgomot de sticle sparte pe scara. o data, de doua ori. inca o data. aud apoi o voce de barbat care mustruluieste pe cineva. vocea urca pe scara tot mai aproape de usa mea, pina cind devine distincta. vocea se rasteste raspicat si articulat la autorul zgomotelor de mai devreme. vorbeste la obiect. fara cuvinte de prisos. imi amintesc de bunici si unchi, de tata. autorul, ionut, dupa cum v-ati dat seama, e intrebat de ce nu merge afara sa se dea cu capul de pereti daca e mihnit. de ce trebuie sa urle si sa deranjeze tot blocul. interlocutorul incearca sa articuleze si el ceva, dar nu reuseste. se aud numai niste fraze incilcite. in acest moment curiozitatea mea ajunge la apogeu. crezusem initial ca vocea moralizatoare e a sotului angelei - om blind, cumsecade si saritor la nevoie, dar care, odata enervat, bucati te face. se pare insa ca nu e a lui. ma intreb “cine naiba in afara de sotul angelei mai poate fi”. sotul doamnei administrator. aflu numai cind ma uit prin vizor si-l vad coborind de la etajul lui ionut.

de ce-mi mai pare mie rau uneori e ca nu sintem un bloc de unguri. ce tare ar fi. am pune ghiveciuri cu flori pe scara; am pune o usa de intrare in bloc mai acatarii; am renova scara si blocul pe de-a-ntregul si de-adevaratelea. ar fi chiar frumos. asa, ascultam manele si ne indreptam spre un viitor cert.