ionut este candidatul perfect pentru un viitor derbedeu. sta cu un etaj mai sus. cind m-am mutat in bloc era numai un copil. apoi a devenit pusti, dupa care pustan. acum e in stadiul de pre-derbedeu. in curtea noastra toti sint sau mai mici decit el sau mai mari. dupa o perioada de pendulare, ionut s-a raliat celor mari. oarecum. a inceput sa-i imite, sa-si dea ghionturi cu ei, sa fumeze cu ei, sa bea cu ei. spre deosebire de oricare dintre ei, insa, ionut sta toata ziua in preajma blocului. nu face nimic. absolut nimic. undeva, adinc in sufletul lui, ionut are niste porniri de om bun. nu de cel mai bun om, dar, oricum, bun.

m-a ajutat anul trecut sa urc niste materiale de constructii. s-a oferit singur si n-a cerut sa fie remunerat. l-am remunerat. m-a mai ajutat si dupa aceea, mai tirziu, in aceeasi zi. de aceasta data chiar nu m-as fi descurcat fara el.

atunci cind ma vede si nu e nimeni din cei mari in preajma, ionut ma saluta cu cordialitate. o face de citiva ani. imi striga “salut vecine! ce faci?”. cind e in compania celor mari si-l salut eu, aproape ca se face ca nu ma cunoaste. eu sint un fel de rocker in bloc, un ciudat care nu sta la scara, cu baietii, in fapt de seara. unicii oameni cu care comunic sint doamna administrator, doamna angela si membrii familiei ei. cu un astfel de cazier, ar fi o greseala strategica pentru ionut sa arate cuiva dintre prietenii lui ca ma cunoaste.

ieri, ionut a facut un lucru miraculos. m-a ajutat sa aflu ca sotul doamnei administrator (ungur), de fapt, vorbeste fluent romana. cu doamna administrator vorbesc cu regularitate, din care cauza, pentru ea nu mi-am facut niciodata griji. cu sotul ei, insa, am vorbit de citeva ori, observind, cu acele ocazii, ca pronunta si formuleaza prost romaneste.

ce-mi face mie placere sa constat din cind in cind e ca unicii oameni din bloc cu care comunic sint cu totii catolici. atit familia doamnei administrator, cit si familia doamnei angela - moldoveni catolici de pe la piatra-neamt, numiti in popor si ciangai, prin urmare un fel de unguri si ei. no.

si cum imi incalzeam eu aseara niste sarmale, circulind, din cind in cind, intre chicineta si sufragerie, aud zgomot de sticle sparte pe scara. o data, de doua ori. inca o data. aud apoi o voce de barbat care mustruluieste pe cineva. vocea urca pe scara tot mai aproape de usa mea, pina cind devine distincta. vocea se rasteste raspicat si articulat la autorul zgomotelor de mai devreme. vorbeste la obiect. fara cuvinte de prisos. imi amintesc de bunici si unchi, de tata. autorul, ionut, dupa cum v-ati dat seama, e intrebat de ce nu merge afara sa se dea cu capul de pereti daca e mihnit. de ce trebuie sa urle si sa deranjeze tot blocul. interlocutorul incearca sa articuleze si el ceva, dar nu reuseste. se aud numai niste fraze incilcite. in acest moment curiozitatea mea ajunge la apogeu. crezusem initial ca vocea moralizatoare e a sotului angelei - om blind, cumsecade si saritor la nevoie, dar care, odata enervat, bucati te face. se pare insa ca nu e a lui. ma intreb “cine naiba in afara de sotul angelei mai poate fi”. sotul doamnei administrator. aflu numai cind ma uit prin vizor si-l vad coborind de la etajul lui ionut.

de ce-mi mai pare mie rau uneori e ca nu sintem un bloc de unguri. ce tare ar fi. am pune ghiveciuri cu flori pe scara; am pune o usa de intrare in bloc mai acatarii; am renova scara si blocul pe de-a-ntregul si de-adevaratelea. ar fi chiar frumos. asa, ascultam manele si ne indreptam spre un viitor cert.

de fiecare data cind mai cunosc un basarabean in urma unor circumstante interesante, il sun pe florin si-i povestesc. la final, el se hlizeste si zice dada, iar eu zic: hai lasa, c-a fost interesant, vrei sa zici ca n-a fost interesant? a fost interesant. si el zice: a fost, a fost. apoi, mai povestim cite ceva si cel care a fost sunat - in acest caz el - zice: e timpul sa inchizi discutia. discutia se inchide de cel care a sunat.

azi l-am cunoscut pe vladimir bulat. pentru asta a trebuit sa vreau sa obtin o adeverinta de export pentru o pictura; sa dau telefon la ministerul culturii; sa fiu redirectionat la un departament de patrimoniu, iar acolo sa aflu ca vreau sa stau de vorba cu vladimir bulat.

lui florin i-am povestit altceva. i-am povestit despre arpagica.

problema nu este sa folosesti strainisme. problema e sa nu creezi inflatie. daca folosesti prea multe strainisme in discurs, acestea devin o parte din discurs, nu momente de intensitate ale acestuia. si daca lasam la o parte justificarile mecanice, trebuie sa recunoastem ca anume asta urmarim atunci cind folosim un strainism. sa cream un moment de intensitate, sa punem un accent, sa exprimam o stare care nu poate fi redata altfel.

sa detaliem. despre alunecari abia sesizabile. sa folosim doua stereotipuri: un om de la piata centrala si o actrita din trupa eugen ionescu.

la omul de la piata nici nu se pune problema inflatiei de strainisme, pentru ca el vorbeste asa prin definitie. neglijent si vulgar. el nu vorbeste asa pentru ca si-a propus sa aiba un discurs plastic. el nu stie ce inseamna discurs.

actrita de la ionescu foloseste strainisme numai atunci cind e cazul si numai pentru a reda ceva anume.

insa, asa cum uneori nu ne mai abtinem si incepem sa mincam de ne facem grasi; incepem sa ne uitam la tv de nu mai avem opinii proprii; incepem sa ascultam pink floyd de nu mai stim ce ascultam dar ascultam in continuare; incepem sa zimbim de ne devine zimbetul masca si nu are nici o valoare; incepem, cu alte cuvinte, sa ne subminam armonia fizica si spirituala, tot asa incepem sa vorbim cu prea multe strainisme, ticuri, greseli - care odata si intr-un anume numar erau ce erau iar acum nu sint decit o gramada de pete de ulei pe tricou.

si nu-i vorba, iti speli tricoul. exista acum solutii pentru a scoate orice pata. intrebarea e citi si cit de des si-l spala?

Exista omul si exista talentul. Talentul e ca o anexa. Nu e incorporata in om. A avea o asemenea anexa nu inseamna, neaparat, a fi foarte inteligent. Aceste doua lucruri nu sint neaparat interconectate.

In procesul de creatie, omul e dat la o parte si lucreaza anexa. Opera este rezultatul obtinut de anexa. Mare este sacrificiul unui om cu un mare talent. Toata viata e laudat pentru anexa care i-a fost data.

Ati intilnit un om talentat, cu cearcane, obosit si plictisit atunci cind ii laudati creatia? E unul dintre cei care traieste, zi de zi, cu tristetea de a asculta laude aduse anexei, el simtindu-se instrainat.

Pe de alta parte, cit de fericit e un om netalentat, care e laudat pentru un rezultat atins in urma unui asiduu proces de invatare si practicare a unui lucru.

O femeie vede un om cu un mare talent si se indragosteste de om, crezind ca talentul face parte din el. Omul talentat e trist linga acea femeie, pentru ca-si simte talentul ca pe o anexa.

Daca este posibil sa iubesti talentul, fara a iubi omul - ca in cazul admiratorilor unui pictor - este oare posibil sa iubesti omul, facind abstractie de talentul lui? Nu risca oare un astfel de om sa fie cel mai de ne-iubit om, atunci cind e privit fara talent?

Exista o regula generala. Toti o respecta. Pe alocuri, chiar daca o stimeaza, unii o incalca. Nu din nesupunere, ci din primitivism, jena fata de ceilalti, provincialism, un grup continua sa-si practice vechile obisnuinte. Nu sint oare acestea enclavele de eroi pe care ii preamarim? Uneori, cind cineva incearca sa readuca grupul la rigoarea de baza, daca lucrurile nu sint facute abil, grupul devine ostil si nu mai vrea schimbarea din incapatinare. De aici - mindriile regionale. Nu se poate generaliza, totusi.

Oricum, ideea e ca uneori cream eroi acolo unde, pur simplu, e vorba de o atitudine rezultata dintr-o anumita conjunctura. Mai mult decit atit. Poate ca daca era vorba de un eroism veritabil, acesta si-ar fi frint pieptul din primele confruntari.

Peste un timp, cind apare legenda, vorbim despre faptele grupului si nu ne vine sa credem ca, tinind cont de situatia generala, acesta a avut verticalitatea de a tine piept situatiei, pe cind, de fapt, a fost vorba de o atitudine aproape iminenta pentru conjunctura din interiorul grupului. Oricum, ne apucam si glorificam faptele si oamenii intr-un mod subiectiv si cream mitologia si memoria colectiva necesare unei comunitati.

Dincolo de toate acestea, nu trebuie neglijata posibilitatea si cazurile cind astfel de conjuncturi sint instrumentate de personalitati (bine sau rau-intentionate) cu abilitatile si pirghiile necesare.