de fiecare data cind mai cunosc un basarabean in urma unor circumstante interesante, il sun pe florin si-i povestesc. la final, el se hlizeste si zice dada, iar eu zic: hai lasa, c-a fost interesant, vrei sa zici ca n-a fost interesant? a fost interesant. si el zice: a fost, a fost. apoi, mai povestim cite ceva si cel care a fost sunat - in acest caz el - zice: e timpul sa inchizi discutia. discutia se inchide de cel care a sunat.

azi l-am cunoscut pe vladimir bulat. pentru asta a trebuit sa vreau sa obtin o adeverinta de export pentru o pictura; sa dau telefon la ministerul culturii; sa fiu redirectionat la un departament de patrimoniu, iar acolo sa aflu ca vreau sa stau de vorba cu vladimir bulat.

lui florin i-am povestit altceva. i-am povestit despre arpagica.

problema nu este sa folosesti strainisme. problema e sa nu creezi inflatie. daca folosesti prea multe strainisme in discurs, acestea devin o parte din discurs, nu momente de intensitate ale acestuia. si daca lasam la o parte justificarile mecanice, trebuie sa recunoastem ca anume asta urmarim atunci cind folosim un strainism. sa cream un moment de intensitate, sa punem un accent, sa exprimam o stare care nu poate fi redata altfel.

sa detaliem. despre alunecari abia sesizabile. sa folosim doua stereotipuri: un om de la piata centrala si o actrita din trupa eugen ionescu.

la omul de la piata nici nu se pune problema inflatiei de strainisme, pentru ca el vorbeste asa prin definitie. neglijent si vulgar. el nu vorbeste asa pentru ca si-a propus sa aiba un discurs plastic. el nu stie ce inseamna discurs.

actrita de la ionescu foloseste strainisme numai atunci cind e cazul si numai pentru a reda ceva anume.

insa, asa cum uneori nu ne mai abtinem si incepem sa mincam de ne facem grasi; incepem sa ne uitam la tv de nu mai avem opinii proprii; incepem sa ascultam pink floyd de nu mai stim ce ascultam dar ascultam in continuare; incepem sa zimbim de ne devine zimbetul masca si nu are nici o valoare; incepem, cu alte cuvinte, sa ne subminam armonia fizica si spirituala, tot asa incepem sa vorbim cu prea multe strainisme, ticuri, greseli - care odata si intr-un anume numar erau ce erau iar acum nu sint decit o gramada de pete de ulei pe tricou.

si nu-i vorba, iti speli tricoul. exista acum solutii pentru a scoate orice pata. intrebarea e citi si cit de des si-l spala?

Exista omul si exista talentul. Talentul e ca o anexa. Nu e incorporata in om. A avea o asemenea anexa nu inseamna, neaparat, a fi foarte inteligent. Aceste doua lucruri nu sint neaparat interconectate.

In procesul de creatie, omul e dat la o parte si lucreaza anexa. Opera este rezultatul obtinut de anexa. Mare este sacrificiul unui om cu un mare talent. Toata viata e laudat pentru anexa care i-a fost data.

Ati intilnit un om talentat, cu cearcane, obosit si plictisit atunci cind ii laudati creatia? E unul dintre cei care traieste, zi de zi, cu tristetea de a asculta laude aduse anexei, el simtindu-se instrainat.

Pe de alta parte, cit de fericit e un om netalentat, care e laudat pentru un rezultat atins in urma unui asiduu proces de invatare si practicare a unui lucru.

O femeie vede un om cu un mare talent si se indragosteste de om, crezind ca talentul face parte din el. Omul talentat e trist linga acea femeie, pentru ca-si simte talentul ca pe o anexa.

Daca este posibil sa iubesti talentul, fara a iubi omul - ca in cazul admiratorilor unui pictor - este oare posibil sa iubesti omul, facind abstractie de talentul lui? Nu risca oare un astfel de om sa fie cel mai de ne-iubit om, atunci cind e privit fara talent?

Exista o regula generala. Toti o respecta. Pe alocuri, chiar daca o stimeaza, unii o incalca. Nu din nesupunere, ci din primitivism, jena fata de ceilalti, provincialism, un grup continua sa-si practice vechile obisnuinte. Nu sint oare acestea enclavele de eroi pe care ii preamarim? Uneori, cind cineva incearca sa readuca grupul la rigoarea de baza, daca lucrurile nu sint facute abil, grupul devine ostil si nu mai vrea schimbarea din incapatinare. De aici - mindriile regionale. Nu se poate generaliza, totusi.

Oricum, ideea e ca uneori cream eroi acolo unde, pur simplu, e vorba de o atitudine rezultata dintr-o anumita conjunctura. Mai mult decit atit. Poate ca daca era vorba de un eroism veritabil, acesta si-ar fi frint pieptul din primele confruntari.

Peste un timp, cind apare legenda, vorbim despre faptele grupului si nu ne vine sa credem ca, tinind cont de situatia generala, acesta a avut verticalitatea de a tine piept situatiei, pe cind, de fapt, a fost vorba de o atitudine aproape iminenta pentru conjunctura din interiorul grupului. Oricum, ne apucam si glorificam faptele si oamenii intr-un mod subiectiv si cream mitologia si memoria colectiva necesare unei comunitati.

Dincolo de toate acestea, nu trebuie neglijata posibilitatea si cazurile cind astfel de conjuncturi sint instrumentate de personalitati (bine sau rau-intentionate) cu abilitatile si pirghiile necesare.

Roma devine capitala de imperiu si acumuleaza bogatii jefuite de soldatii sai. Dupa un timp, bande din teritoriile jefuite incep sa atace Roma. Poate dintr-un sentiment de razbunare, poate pentru ca Roma ii atrage cu bogatiile sale, poate pentru ca asa fac altii. Atacind Roma, bandele ataca si oamenii ei.

Daca am privi atacarea Romei ca o razbunare pe jumatate mistica, cum privim atacarea oamenilor ei?

Intre timp, s-au scurs generatii. S-au nascut copii, dintre care unii poate ca nici nu sint admiratori ai vechiului imperiu. Dar, chiar cei care sint admiratori, trebuie ei sa fie atacati doar pentru ceea ce cred, fara sa fi facut nimic altceva?

Ce trebuie sa faca oamenii simpli?

O familie de timplari, de pilda, care de 500 de ani face doar timplarie si are o atitudine neutra fata de imperiu. Trebuie aceasta sa evadeze mereu spre o alta Roma, cind simte pericolul apropiindu-se? Trebuie sa-si schimbe activitatea, mentalitatea, sa se mute intr-o ne-Roma?